Istoricul nostru

Cavalerii teutoni din Țara Bârsei

În 1211, Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost chemat în Țara Bârsei de către regele maghiar Andrei al II-lea, pentru a asigura securitatea frontierei. Primii cavaleri au sosit cel târziu în 1212 și și-au stabilit sediul în Feldioara. Cu toate acestea, deoarece Ordinul nu a respectat prevederile contractuale, regele Andrei al II-lea l-a expulzat în 1225. Mănăstirea premonstratensiană de sub Tâmpă a continuat să existe în această perioadă.

Parohia crește

La început, Brașovul nu a fost un oraș liber. Probabil la scurt timp după expulzarea Ordinului Teutonic, Țara Bârsei, inclusiv Brașovul, a devenit comitatul Barasu (Braso sau Brasso). Coloniștii germani din Țara Bârsei sunt numiți „Saxones de Barasu” într-un document regal din 1252; ei și ceilalți locuitori ai localităților pe care le administrau se bucurau de drepturi speciale (libertăți).

Din 1228, mănăstirea premonstratensiană Corona a aparținut așa-numitei Episcopii Cumaniei

Deoarece valea îndepărtată și fortificațiile sale ofereau mai multă siguranță decât numeroase alte așezări, oamenii s-au adunat acolo, iar localitatea a crescut în jurul mănăstirii.

La fel ca sașii din provincia Sibiu, cei din Țara Bârsei au reușit să se plaseze direct sub arhiepiscopia de la Esztergom. Aceștia au ales un decan din rândurile lor. Din 1447, plebanul din Brașov a avut privilegiul de a ocupa această funcție.

Mănăstirea premonstratensiană a supraviețuit invaziei mongole din 1241, însă cel mai probabil slăbită. Călugărițele este posibil să se fi subordonat ulterior mănăstirii cisterciene din Cârța.

În jurul anului 1300, mănăstirea și-a pierdut din importanță, însă a crescut importanța orașului, iar biserica mănăstirii devine probabil biserica parohială a acestuia.

Parohia orașului mare

Orașul în devenire a primit primele privilegii importante de la regele Carol I Robert de Anjou probabil în jurul anului 1335. Succesorul său, regele Ludovic I, i-a sprijinit pe negustorii din Brașov cu privilegii comerciale importante (de exemplu, dreptul de stivuire, în 1369).

În cursul secolului al XIV-lea, nucleele de așezări medievale Bartolomeu – Sf. Martin, Orașul de Sus și Blumăna s-au transformat în suburbii. În timp, vechile nuclee ale așezării s-au dezvoltat împreună pentru a forma orașul Brașov de astăzi.

La acea vreme, parohia din orașul interior îi includea pe toți cetățenii din Brașov care locuiau în interiorul zidului de apărare medieval.

Biserica Sf. Martin este menționată pentru prima dată într-un document datat la 7 martie 1395, „capelă în onoarea și cu numele Sfântului Martin”; cu toate acestea, este posibil să fi avut deja statutul de biserică parohială pentru nucleul așezării Sf. Martin înainte de acest moment.

Biserica Sfintei Fecioare Maria

În jurul anului 1380, tânărul pleban Thomas Sander și conducerea orașului au decis să construiască o nouă biserică parohială în locul celei vechi. Astfel, vechea biserică a fost demolată și, în aproximativ 90 de ani, a fost construită în locul ei o biserică mai mare, dedicată Sfintei Fecioare Maria.

Din punct de vedere arhitectural, noua biserică a urmat tendințele curente pe care le stabiliseră bisericile parohiale din orașele importante din Ungaria și sudul Germaniei. Pentru construcția noului cor, locuitorii din Brașov au ales ca model corul bisericii Sebaldus din Nürnberg. O organizație de meșteri constructori („Bauhütte“) din Košice a fost implicată în construcția navei.

Biserica Sfânta Maria a fost mobilată magnific. Avea numeroase altare, inclusiv un altar special pentru Corpus Christi, un altar dedicat Fecioarei Maria, un altar dedicat celor zece mii de Sfinte Fecioare, un altar dedicat lui Ioan Botezătorul, un altar dedicat Sfântului Leonard și unul dedicat Sfântului Evanghelist Luca. Biserica avea, de asemenea, o orgă, un ceas de turn și era deja bogat mobilată cu textile valoroase la acea vreme.

Marea evlavie a populației își găsea expresia în numeroase slujbe, iar la marile sărbători se organizau procesiuni care străbăteau întregul oraș.

Când regele Matei Corvin a reorganizat provinciile săsești între anii 1467 și 1476, Brașovul a devenit parte a Universității Națiunilor, cea mai înaltă reprezentare politică și juridică a sașilor din Transilvania. Orașul a rămas acolo până la dizolvarea forțată a Universității Națiunilor, în 1876. Matei Corvin a fost un patron important al Brașovului. Ca un semn al relațiilor fructuoase dintre oraș și casa regală maghiară, stema regelui Matei și cea a soției sale au fost plasate pe pictura murală alături de Sfânta Fecioară Maria, Sfântă Ecaterina de Alexandria și Sfânta Barbara, din Biserica Neagră.

Școlile

Este posibil să fi existat școli în Brașov încă din anii 1350 sau 1360; în orice caz, o școală este atestată încă din 1388. Cam din aceeași perioadă avem și primele vești despre studenți brașoveni care studiază în străinătate, în special la Universitatea din Viena.

Reforma Bisericii și reforma învățământului

Reforma a fost declanșată în întreaga Europă de nemulțumirile de care a fost acuzată Biserica Romano-Catolică medievală. În 1512 și 1524, chiar și Arhiepiscopii de Esztergom au scris clerului din Sibiu:

„Se spune adesea că mulți dintre ai voștri ar fi dus o viață libertină, așa cum se cuvine cel mai puțin pentru starea clericală, motiv pentru care ați și agitat mințile lumești atât de mult împotriva voastră.”

Critica era îndreptată și împotriva lipsei de educație și a lăcomiei reprezentanților bisericii: conform propriei afirmații, biserica deținea o poziție de monopol în ceea ce privește așteptările vieții de apoi: oamenii ajungeau la mântuire doar prin ea sau prin medierea ei. Pentru perspectiva mântuirii însă, biserica cerea din ce în ce mai mult recompense speciale, abuzând în mod flagrant de poziția sa de monopol prin vânzarea de indulgențe.

Cel târziu în 1519, negustorii din Sibiu au adus acasă, de la târgul din Leipzig, câteva dintre scrierile lui Martin Luther. Ideile Reformei au ajuns în Transilvania din orașele din Germania Superioară prin intermediul rutelor comerciale. În Brașov și în celelalte orașe transilvănene cu populație germană, oamenii erau familiarizați cu „umanismul reformator”, strâns legat de opera lui Philipp Melanchthon.

În Brașov, ca și în alte municipalități săsești din Transilvania, Reforma a fost controlată de consiliul municipal. La acea vreme, municipiul politic era încă identic cu cel ecleziastic.

În Brașov, eforturile de reformare au fost vizibile încă din anii 1530. Prima „misă evanghelică” a fost ținută în marea biserică Sfânta Maria la începutul lunii octombrie 1542. O lună mai târziu, și celelalte orașe din Țara Bârsei au decis să introducă propovăduirea pură a Evangheliei.

Umanistul Johannes Honterus din Brașov a jucat un rol-cheie în cursul Reformei din Transilvania. Născut în jurul anului 1498/99 la Brașov, a fost înscris de tânăr la universitatea din Viena, unde a făcut cunoștință cu umanismul și, după ce a obținut diploma de master, a predat la Viena și la Brașov. S-a înscris la Universitatea din Cracovia în martie 1530 și și-a publicat propriile lucrări didactice. Între anii 1530 și 1533 a locuit la Basel, unde a creat harta geografică a Pământului Crăiesc a Sașilor în 1532, în același timp prima hartă a Transilvaniei.

Honterus s-a întors la Brașov în anul 1533, a devenit în scurt timp membru al consiliului extins al orașului (ca centurion) și apoi membru al consiliului interior al orașului. În 1539, a înființat o tipografie lângă marea biserică, pentru a-și realiza obiectivele educaționale umaniste.

Din literatura umanistă a Occidentului, a selectat ceea ce i s-a părut util pentru conceptul său pedagogic, a compilat-o în mod semnificativ sub forma unor manuale pentru lecțiile școlare și a tipărit-o. Cu primele tipărituri din această tipografie, Honterus a acoperit triviumul artelor liberale.

Manualele din tipografia Honterus nu erau folosite doar în școlile din Brașov, ci și în alte școli care se pregăteau pentru studii universitare, precum Cluj-Napoca și Sibiu. Acestea au stat la baza transformării școlii latine medievale, situate lângă Biserica Sfânta Maria, într-o instituție educațională umanistă. Un nou cod școlar, Constitutio Scholae Coronensis, a fost creat în 1543 pe baza modelelor de la Nürnberg și a determinat toate aspectele esențiale ale funcționării școlii până la cel de-Al Doilea Război Mondial.

Aproape în același timp, Johannes Honterus a fost însărcinat de consiliul orașului să scrie o justificare a schimbărilor ecleziastice deja efectuate, iar așa-numita Carte a Reformei (Reformatio ecclesiae Coronesis ac totius Barcensis provinciae) a fost scrisă tot în 1543. Se explică acolo faptul că în timpul reformei bisericești de la Brașov 

„s-a avut grijă ca credința, care fusese grav coruptă în țara noastră, să fie adusă într-o formă bună care să nu poată fi disprețuită de oamenii cu mintea sănătoasă. La acestea se adaugă, că am avut în vedere să nu fie introdus ceva nou fără mărturia Sfintelor Scripturi sau exemplul unor orașe renumite în vreun punct și nici să nu fie omis, din neglijență, ceva necesar pentru mântuire și o poruncă evidentă a lui Dumnezeu.”

„Limba maternă”, în acest caz limba germană, este introdusă în slujbă la botez și la cântări.

Făcând referire la Sfintele Scripturi, Cartea Reformei prezintă un gând central al Reformei: iertarea păcatelor de către Dumnezeu poate fi primită doar prin credință, nu prin așa-numitele „fapte bune”.

Biserica Sfânta Maria devine biserică parohială evanghelică

Fosta biserică Sfânta Maria a devenit acum o biserică parohială evanghelică. Pe măsură ce venerarea sfinților atenua, au fost demontate și altarele laterale care le erau consacrate. Consiliul municipal a scos din tezaurul bisericii obiectele liturgice care nu mai erau necesare: monstranțele pentru că procesiunile erau în declin, iar moaștele sfinților au fost îndepărtate, fiindcă, împreună cu sfinții, moaștele nu mai erau venerate.

Deoarece Reforma din Brașov a avut un caracter conservator, nu au fost aduse alte modificări semnificative mobilierului de dinaintea Reformei. Veșmintele de dinaintea Reformei au rămas în uz pentru slujbele evanghelice până la mijlocul secolului al XIX-lea, în special pentru celebrarea Sfintei Împărtășanii.

În același an, Reforma a avut loc și la Sibiu și Mediaș, cu influența majoră a consilierilor orășenești de acolo, după modelul de la Brașov. În 1545, Universitatea Săsească a hotărât ca Reforma să se desfășoare în mod uniform în comunitățile săsești din Transilvania, astfel că, în cele din urmă, în 1547 a fost tipărit la Brașov Regulamentul bisericesc al tuturor germanilor din Transilvania (Kirchenordnung aller Deutschen in Sybembürgen), care se baza în mare parte pe Cartea Reformei din 1543.

Pe la mijlocul anilor 1550, Reforma din orașul Brașov s-a răspândit în întreaga zonă de așezări săsești ca o reformă bisericească și educațională, prin reprezentările corporative ale Universității Săsești și ale Universității Spirituale (un colegiu al întregului cler săsesc din Transilvania). În cele din urmă, la 6 februarie 1553, sinodul parohiilor săsești din Transilvania l-a ales pe primul episcop al noii biserici.

La 13 ianuarie 1568, Dieta Transilvaniei, întrunită la Turda (în limba germană Thorenburg, în maghiară Torda), a adoptat un edict de toleranță care, pe lângă confesiunea catolică, reformată și unitariană, recunoștea și confesiunea evanghelică, dându-le credincioșilor dreptul de a-și practica liber credința.

Confesiunea Augustană în Transilvania

Pe lângă Micul Catehism al lui Martin Luther, toate bisericile evanghelice luterane sunt unite de Confesiunea de la Augsburg. Aceasta a fost prezentată împăratului Carol al V-lea de către prinții evanghelici și stările protestante din ținuturile germane la Dieta de la Augsburg, din 1530.

În Transilvania, Confesiunea de la Augsburg a fost menționată pentru prima dată într-un document din 1554. Aici, clerul din Protopopiatul Bistriței o descrie ca fiind baza credinței lor. Mărturisirea a fost recunoscută oficial de clerul săsesc și de clerul luteran maghiar la Sinodul din mai 1572, de la Mediaș, la îndemnul principelui transilvănean Ștefan Báthory. Principele Báthory a confirmat în 1572 că numai Confesiunea de la Augsburg era valabilă pe teritoriul regal al sașilor transilvăneni.

Preoții noștri se angajează să respecte Confesiunea de la Augsburg la hirotonire, iar fiecare membru al comunității este instruit înainte de confirmare pe baza doctrinei bisericii noastre, care este fundamentată pe această confesiune.

Clădirile bisericii protestante din zona orașului după Reformă

În interiorul orașului, cu excepția marii biserici parohiale, după Reformă au rămas în folosință doar biserica mănăstirii, care a servit ca lăcaș de cult pentru maghiarii protestanți, și biserica spitalului. 

Mănăstirile au fost desființate, iar clădirile lor au devenit spații pentru scopuri municipale generale. Luteranii vorbitori de limbă maghiară își țineau acum slujbele în corul vechii biserici dominicane. Biserica Sfântul Ioan a fost transformată într-un hambar și a fost folosită din nou pentru slujbe doar de la mijlocul secolului al XVII-lea. Nu se știe când și-au pierdut rolul capelele mai mici, cum ar fi Capela Sf. Laurențiu sau Capela Tuturor Sfinților.

Suburbiile evanghelice, adică comunitățile afiliate, reprezintă o caracteristică specială. Biserica Sfântul Bartolomeu avea o poziție aparte, întrucât avea deja propria sa structură parohială în secolul al XVI-lea. Alte biserici filiale au fost Biserica Sfântul Martin de pe Dealul de Jos și capela Sfânta Barbara, capela fostei leprozoriei, din Blumăna.

După venirea habsburgilor la putere, în anul 1716, biserica mănăstirii și Biserica Sfântul Ioan a fost necesar să fie cedate Bisericii Catolice. Biserica romano-catolică Sfinții Petru și Pavel a fost construită pe locul bisericii mănăstirii în secolul al XVIII-lea.

Parohia în perioada confesionalizării (secolele XVII–XVIII)

În cursul secolului al XVII-lea, tânăra biserică evanghelică a sașilor transilvăneni a clarificat treptat numeroase probleme de credință. Acest lucru a avut loc mai ales la sinoadele frecvente. În acest proces, a dezvoltat un profil luteran, puternic influențat de ideile teologice răspândite de reformatorii din Wittenberg, din ce în ce mai clar. În jurul anului 1615, lunga fază de sincretism sau eclectism teologic s-a încheiat, iar formarea confesională a bisericii a fost finalizată, dar conturarea doctrinei luterane față de alte curente protestante a durat până dincolo de mijlocul secolului.

În acest proces, Brașovul a susținut alinierea la scrierile lui Luther și la Cartea Reformei din 1543. A adoptat o poziție moderată în ceea ce privește ruptura de vechea biserică, respingând din ce în ce mai mult tendințele de origine reformată (calvinistă). În anul 1602, consiliul exterior (Hundertmannschaft) a orașului Brașov a decis în mod explicit 

„că religia și toate ceremoniile bisericești după vechiul obicei, ca pe vremea domnului Ioh. Honteri, ar trebui să fie păstrate și de acum încolo.”

Sărbătorile sfinților de dinaintea Reformei au fost parțial abandonate și a fost introdusă o comemorare a sfinților, în care aceștia nu mai erau invocați ca mijlocitori ai lui Dumnezeu, ci doar pomeniți. În ceea ce privește forma slujbei religioase, Brașovul a păstrat multe elemente, precum îngenuncherea în timpul ritualului, cântecele latinești, îmbrăcămintea preoțească și înălțarea ostiei. De asemenea, marile sărbători dedicate Sfânta Fecioare Maria au fost păstrate – un indiciu clar al venerației deosebite de care ea se bucura în continuare.

În cursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVII-lea, comunitățile maghiare din împrejurimi, care încă mai tindeau spre credința reformată, au adoptat și ele credința evanghelică.

Comunitatea s-a străduit să își facă intens cunoscută poziția și în exterior. Atunci când biserica parohială a suferit daune considerabile în timpul Marelui Incendiu din 21 aprilie 1689 și a trebuit să fie reconstruită, comunitatea a profitat de această ocazie pentru a-și arăta în mod explicit identitatea evanghelică prin numeroase elemente vizibile în timpul reconstrucției.

Contrareforma

După ce puterea centrală habsburgică s-a impus în Transilvania, aceasta a încercat să recupereze pozițiile de dinaintea Reformei. În 1712 a avut loc pentru prima dată o procesiune de Corpus Christi în interiorul orașului. În anul 1716, Biserica Sfântul Ioan a devenit din nou proprietatea Bisericii Romano-Catolice și a fost ocupată de călugării franciscani. Între 1776 și 1782, Biserica romano-catolică Sfinții Petru și Pavel a fost construită pe locul mănăstirii dominicane desființate în urma Reformei.

A început o perioadă de conviețuire intensă în interiorul orașului. Regimul habsburgic a făcut necesară o nouă structură comunitară, deoarece, conform „Proportio geometrica”, introdusă la acea vreme, jumătate dintre consilieri trebuia să aparțină religiei catolice de stat. Astfel, consilierii evanghelici au format „Magistratul evanghelic”, pentru a se ocupa numai de chestiuni evanghelice, ca organ de conducere al parohiei evanghelice din oraș, care discuta problemele care o priveau în cadrul propriilor ședințe și lua decizii doar pentru comunitatea evanghelică.

Până în anul 1772, marea biserică parohială evanghelică din oraș, care fusese în reconstrucție de la incendiul din 1689, a fost complet restaurată. Prin modul în care a fost reconstruită, comunitatea și-a accentuat identitatea luterană.

În anul 1777, a fost construită Biserica evanghelică din Blumăna, pentru comunitatea germană, iar în 1783 a fost construită o biserică în apropierea Porții Principale ai cetății, pentru comunitatea evanghelică de limbă maghiară. O nouă biserică a fost construită în anul 1793 pentru comunitatea germană, Biserica evanghelică de la Poarta Șchei. Biserica evanghelică de pe Dealul de Jos a fost extinsă în anul 1795.

Până în anul 1787, „biserica greacă” a fost înființată în apropierea Pieții Sfatului, pe „Rossmarkt”, în partea din spate a două curți. Pe lângă vechea Biserică ortodoxă Sfântul Nicolae, în 1813 a fost construită Biserica Sfânta Treime, în partea superioară a văii așezată sub Tâmpă, iar în anul 1833 a fost construită o casă de rugăciune în zona denumită Kornzeile. Comunitatea reformată a înființat o casă de rugăciune lângă tărgul de pește (mai târziu str. Hirscher) în anul 1822. Abia mai târziu, Unitarienii și Biserica Greco-Catolică au înființat comunități în Brașov.

Dezvoltarea în secolul al XIX-lea

Datorită păcii durabile și noilor condiții create de puterea centrală, Brașovul a reușit să se refacă treptat, alături de Transilvania.

Edictele de toleranță religioasă ale împăratului Iosif al II-lea au pus capăt Contrareformei. În special, edictul de toleranță din 1782 a permis comunităților religioase protestante să își practice din nou credința mai liber. În același timp, sașii transilvăneni, ca și secuii, și-au pierdut treptat drepturile de coadministrare politică a țării dobândite în Evul Mediu, ca urmare a reformelor de stat.

Vechile bresle meșteșugărești s-au transformat în cooperative. Meșteșugarii sași au devenit fondatori de companii și au lucrat în parteneriat cu negustori români. Întreprinderile care au apărut pe parcursul secolului au devenit nucleul industrializării rapide a orașului Brașov înainte de sfârșitul secolului.

Cosmopolitismul tradițional al orașului a condus, de asemenea, la o presă independentă. Tipografia lui Johann Gött a publicat Siebenbürger Wochenblatt, începând cu anul 1837, și Gazeta Transilvaniei, din 1838. Două figuri marcante ale Vormärz-ului, George Barițiu și Stephan Ludwig Roth, au publicat în revista Blätter für Geist, Gemüth und Vaterlandskunde și în publicația corespondentă românească, Foaie pentru minte, inimă și literatură. Scrierile fundamentale ale lui Stephan Ludwig Roth, Der Sprachkampf in Siebenbürgen și Der Geldmangel und die Verarmung, au fost publicate de Johann Gött la Brașov, în anii 1842 și 1843.

În noiembrie 1847, consiliul exterior (Hundertmannschaft) a orașului Brașov a fost primul organism săsesc care a adoptat o rezoluție prin care le dădea românilor dreptul să participe la reprezentarea politică a orașului. La începutul anului 1848, Universitatea Săsescă a recunoscut și ea drepturile cetățenești ale românilor de pe Pământul Crăiesc.

De la mijlocul secolului al XIX-lea, biserica evanghelică săsească a fost numită Biserica Evanghelică C.A. (Evangelische Kirche A.B. (A.K.)); din 1927, se numește Biserica Evanghelică C.A. din România (Evangelische Landeskirche A.B. in Rumänien, astăzi Evangelische Kirche A.B. in Rumänien).

Desființarea Pământului Crăiesc și dizolvarea Universității Săsești în cadrul Compromisului austro-ungar (1867) au făcut ca biserica evanghelică să devină ultima instituție dominantă a sașilor transilvăneni și, de atunci încolo, toate sarcinile de reprezentare a intereselor comunității i-au revenit acesteia. Sistemul școlar în limba germană a fost menținut și extins sub egida bisericii evanghelice.

Înzestrată cu un puternic simț al responsabilității sociale, care a fost determinat și de confesiune, municipalitatea a investit în construcția a numeroase facilități educaționale și de formare, cum ar fi școli și alte centre de formare. În perioada în care directorul gimnaziului a fost Joseph Christian Fabricius (1766–1851), sistemul școlar din Brașov a fost complet reînnoit. Până la începutul Primului Război Mondial, numeroase clădiri școlare și multe alte clădiri destinate învățământului au fost construite din fondurile municipalității. Una dintre cele mai mari este noua clădire a Școlii Gimnaziale „Johannes Honterus”, construită între anii 1911–1913 la poalele Dealului Romurilor.

De asemenea, s-a pus un accent deosebit pe dezvoltarea asistenței sociale evanghelice. După ce în Sibiu și în alte orașe săsești a fost înființată, după modelul german, o instituție de diaconise, în 1897 a fost înființat un post și în Brașov. Diaconisele lucrau în îngrijire privată sau în spitale, uneori și în sanatorii.

Viața spirituală a fost, de asemenea, supusă schimbărilor în secolul al XIX-lea. Ordinea slujbelor s-a modificat, iar slujba principală de duminică a devenit din ce în ce mai importantă, în comparație cu alte slujbe și devoțiuni din timpul săptămânii. Între Biserica evanghelică a sașilor transilvăneni și bisericile evanghelice din statele germane – și mai târziu cele din Imperiul German – s-a dezvoltat o legătură foarte strînsă. Biserica sașilor transilvăneni s-a alăturat evoluției bisericilor regionale protestante de acolo, de la mișcarea de renaștere (Erweckungsbewegung) și până la confesionalismul luteran.

În 1863, „dorința îndelung nutrită de comunitatea fiicei lui Bartolomeu a fost îndeplinită” și a fost declarată comunitate independentă.

Comunitatea luterană maghiară din Blumăna apare pentru ultima dată în raportul anual în 1884 și a fost separată de parohia orașului în 1887, iar de atunci este independentă și aparține de Episcopia Evanghelică Luterană cu sediul la Cluj.

Un an special în istoria parohiei Bisericii Negre a fost anul 1898, când a fost sărbătorită festiv cea de-a 400-a aniversare a nașterii reformatorului Johannes Honterus (1498–1549), iar statuia sa, cu mâna îndreptată înspre școală, a fost ridicată în fața turnului bisericii.

La începutul secolului, viața spirituală din Brașov a fost modelată în mod deosebit de doi Prim-preoți, Franz Oberth și Franz Herfurth, care au avut o viziune și o educație cuprinzătoare.

În Brașov, așa-numita mișcare comunitară (Gemeinschaftsbewegung), care s-a dezvoltat între anii 1894 și 1935, a fost un răspuns special la nevoia oamenilor de a avea o credință vie. Predicatorul Georg Adolf Scherg a fost forța ei motrice. Aceasta a avut efect nu numai în organizarea a numeroase slujbe pentru copii, studii biblice, ore de pregătire pentru preoți și seri de prelegeri, ci și în fondarea Asociației Crucea Albastră din Brașov (1911), a Asociației de tineret pentru un creștinism hotărât (Jugendbund für entschiedenes Christentum) (1911) și a așa-numitului Cerc Tabea, în care femeile și fetele se întâlneau săptămânal pentru a confecționa diverse obiecte de artizanat, pe care le vindeau înainte de Crăciun, veniturile obținute fiind folosite în beneficiul celor nevoiași.

Primul Război Mondial și consecințele sale

Primul Război Mondial a însemnat o rană adâncă pentru comunitate. Mai târziu, în anul 1928, în Biserica Neagră a fost ridicată o placă memorială pentru cele 152 de victime ale războiului mondial care proveneau din rândurile comunității Bisericii Negre.

Sfârșitul Primului Război Mondial a adus Transilvania – așadar și Brașovul – sub suveranitatea noului stat român. Ca urmare a reformei agrare, parohia a fost prejudiciată cu trei miliarde (la acea vreme) de lei. Pentru a preveni, cel puțin parțial, exproprierea, parohiile afiliate au fost transformate în persoane juridice.

Autonomia școlară anterioară a fost, de asemenea, pusă sub semnul întrebării, iar Liceul Johannes Honterus a reușit să obțină permisiunea de a funcționa abia după zece ani de lupte cu autoritățile. Cu toate acestea, în această perioadă au fost realizate proiecte majore de construcție.

Din perioada interbelică până în prezent

În anii 1930, ideile naționaliste care veneau dinspre Reich-ul german s-au făcut simțite și în Brașov. Politicienii moderați ai sașilor transilvăneni au fost împinși în spate. După ce național-socialiștii au desemnat un Volksgruppenführer, un conducător al Grupului Etnic German din România, – în rândurile sașilor transilvăneni, sub presiunea Reich-ului german – pentru toți germanii din România, conducerea Grupului Etnic German a ales Brașovul ca loc în care să-și desfășoare activitatea. Aceasta trebuia să se asigure că populația germană se aliniază modelului Reich-ului german. În mod tragic, mulți membri ai minorității germane au fost inspirați de ideile național-socialiste.

Ocuparea României de către armata sovietică a fost urmată de numeroase schimbări în toate sferele vieții. Populația germană din România a fost lovită în mod deosebit, fiindu-i atribuită o vină colectivă pentru război. În ianuarie 1944, la ordinul lui Stalin, a început la Brașov deportarea tuturor persoanelor apte de muncă în lagărele de muncă sovietice.

Abia după un an de la deportare a fost permisă corespondența. Când a ajuns la Brașov prima carte poștală trimisă de deportați, aceasta a fost citită chiar de la amvonul Bisericii Negre.

Până în anul 1952, majoritatea deportaților supraviețuitori au fost eliberați din captivitate. Cu toate acestea, mulți dintre ei nu s-au întors în Transilvania, ci s-au stabilit în zonele Germaniei controlate de diferiții aliați victorioși din al II-lea Război Mondial, astfel că multe familii au fost deja separate. Această situație făcea ca mulți germani din România să dorească să emigreze la rudele lor din străinătate.

Comunitatea Bisericii Negre preluat din nou școlile în toamna anului 1944 – după ce între 1941–1942 au fost ocupate de Grupul Etnic German – și a continuat să le administreze în măsura posibilităților. Abia în 1948, după ce monarhia a fost răsturnată și România a devenit Republică Populară, întregul sistem școlar a fost naționalizat, restructurat, iar învățământul a fost reorientat ideologic. Adesea, clădirile școlare ale comunității germane erau folosite în alte scopuri. Noua școală Honterus a fost folosită ca spital militar și apoi ca spital. Școala de fete a găzduit Academia de Silvicultură, nou-înființată în 1948; clădirea nu a fost restituită comunității nici până în prezent. Abia în 1956, clasele de germană care învățau în alte părți ale orașului s-au putut muta definitiv în clădirile școlare istorice ale vechiului Liceu Johannes Honterus, aflat în curtea Bisericii Negre.

Naționalizarea a adus, de asemenea, reduceri dramatice pentru populația germană în ce privește proprietatea: aproximativ 90% din proprietățile săsești din Transilvania au căzut victime ale exproprierilor. Între 1950 și 1960, regiunea a primit numele Stalin, iar Brașovul a fost redenumit Orașul Stalin. În anul 1952, au avut loc evacuări pe scară largă: cetățenii sași au fost nevoiți să își părăsească locuințele și să se mute în orașe îndepărtate, pentru a face loc membrilor aparatului de stat și de partid.

Demoralizarea populației germane a fost, de asemenea, scopul a numeroase procese demonstrative, motivate politic, care au avut loc la Brașov, orașul central al regiunii. În parohia Bisericii Negre, în jurul Prim-preotului Konrad Möckel, s-a format un cerc de tineri implicați în diverse activități parohiale. În cadrul așa-numitului Proces al Bisericii Negre, în noiembrie 1958 au fost aduse acuzații împotriva acestor 20 de persoane pentru presupuse acte ostile statului. În total, au fost pronunțate 9 condamnări la închisoare pe viață și altele la mai mulți ani de închisoare.

Securitatea, poliția secretă a României, a deschis apoi așa-numitul „Proces al Scriitorilor” în 1959, în care cinci autori româno-germani – Wolf von Eichelburg, Hans Bergel, Andreas Birkner, Georg Scherg și Harald Siegmund – au fost acuzați și condamnați.

Ca urmare a proastei gestionări, inumane, și a discriminării din partea sistemului național comunist, dar și datorită răscumpărării germanilor din România de către Republica Federală Germania, între anii 1960 și 1980 numărul germanilor din Brașov a scăzut de la aproximativ 7.000 persoane la circa 4.000.

Cel puțin, în acest timp a fost posibilă finalizarea completă a restaurării Bisericii Negre, care a trebuit să suporte șantiere de la începutul secolului. Comunitatea a restaurat biserica din fonduri proprii între anii 1937–1944. În timpul dezghețului politic, lucrările au fost reluate în 1969 de către Oficiul Monumentelor Române. După ce Autoritatea Română pentru Monumente a fost dizolvată în 1977 și toate lucrările la Biserica Neagră au fost oprite, comunitatea a fost din nou lăsată de izbeliște. S-au făcut apeluri către prietenii din întreaga lume. Lucrarea a putut fi continuată și finalizată în special cu ajutorul bisericilor regionale germane și al organizațiilor de ajutorare. Duminică, 26 mai 1984, finalizarea interiorului și a laturii sudice a fost sărbătorită printr-o slujbă festivă, în prezența episcopului Bisericii evanghelice, precum și a numeroși oaspeți de onoare. La slujbele festive și la celebrări, comunitatea a primit din nou numeroase personalități, printre care, după așa-numita Revoluție din 1989, și pe fostul Rege Mihai I al României.

În anii 1972 și 1973 au fost înființate două ateliere de restaurare, unul pentru altare și unul pentru textile. Abia în toamna anului 1999 lucrările la Biserica Neagră au fost finalizate.

Atunci când, în decembrie 1989, tulburările politice au avut loc și la Brașov, când mii de demonstranți s-au adunat în piață, iar vărsarea de sânge amenința să înceapă și aici, clopotele Bisericii Negre au răsunat, iar Prim-preotul Matthias Pelger, s-a alăturat demonstranților și s-a rugat împreună cu ei pentru pace.

Rugăciunile poporului au fost ascultate: din 1989, orașul a cunoscut o perioadă de pace. Și-a revenit și a înflorit. La fel ca toate celelalte comunități creștine din oraș, comunitatea noastră își poate trăi credința fără restricții. Putem veni în sprijinul bătrânilor și săracilor, singurilor și bolnavilor. Ni se permite să cultivăm cultura și limba germană. Chiar mai mult, bisericile din Brașov trăiesc în bună armonie una cu cealaltă și cultivă schimbul de experiență acolo unde se ivește ocazia: în fiecare an sărbătorim împreună Săptămâna Ecumenică de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor și mergem împreună în procesiunea din Vinerea Mare, ca semn al solidarității noastre cu toți oameni, în numele lui Isus Hristos.

Literatură de referință